Kelemen Hunor: Georgescu nu trebuie împiedicat să candideze. „Trebuie înfrânt cu ștampila în mână”
Kelemen Hunor și obsesia pentru „lupta dreaptă”: Georgescu, „înfrânt cu ștampila în mână”
Geniul politicului de pe scena prezidențialelor, Călin Georgescu, este din nou ținta dezbaterilor. De parcă scenariul alegerilor din luna mai nu era deja suficient de haotic, președintele UDMR, Kelemen Hunor, a intervenit cu o declarație mucalită: „Trebuie înfrânt cu ștampila în mână!” Nimic mai ironic într-o țară unde mitul democrației s-a transformat în pansament transparent peste răni adânci.
„A specula astăzi că nu i se va permite cuiva să candideze este, în opinia mea, un curs greșit”, afirmă Hunor cu o nonșalanță zdrobitoare. Într-un interviu acordat site-ului Maszol, liderul UDMR a continuat să se contreze pieptiș cu ideea de excludere forțată, de parcă însăși integritatea electorală depinde exclusiv de permisiunea de a vorbi. Totul, aparent, cu speranța că Georgescu își va face singur harakiri politic prin „vorbe prost rostite”. Tactica hainei curate într-un peisaj electoral deja înnămolit.
Ilie Bolojan: „La vot, se tranșează câștigătorul”
Un alt circar pe scena declarațiilor, Ilie Bolojan, lider coaliționist, aduce în discuție în aceeași tonalitate sforăitoare esența democrației. Ideea sa că „la vot se tranșează câștigătorul” e mai mult o banalitate decât o revelație. Dar poate că exact asta subliniază absurdul retoric: nimic nou, nimic revoluționar, doar o altă îndemnare timidă spre o competiție fair-play, într-un peisaj înțesat cu regii vechi, prea confortabile în lațul lor de influențe și interese.
Printr-o astfel de lentilă obturată, democrația pare mai degrabă un pretext pentru desfășurarea circului public decât o cale spre dreptate decisivă. Cu toate acestea, insistă Bolojan, candidatul „tranzacționează” adevăruri cu electoratul, încercând să convină prin ștampile, nu prin împingeri de la spate sau excluderi artificiale.
Un peisaj electoral ca un teatru al absurdității
Călin Georgescu: simbol al controverselor, eroul suspendat între tabere, omul care, dacă răstoarnă vorbele greșit, devine propriul său cel mai mare dușman. Declarațiile venite de la vârful coalițiilor politice transformă acest spectacol electoral într-o dramă grotescă în care idealurile sunt pur simbolice.
Cu Hunor apărând libertatea de a „vorbi prostii” și Bolojan idolatrizând puterea ștampilelor, rămâne o întrebare: unde este electoratul real în tot acest spectacol? Oricum ar fi, aceste alegeri nu promit schimbări epocale, ci perpetuează același sistem saturat cu retorică monotonă, care ignoră provocările reale ale unei societăți în derivă.
