Ciolacu spune că nu ar fi procedat ca Ponta în 2014, când a decis să inunde sate românești pentru a proteja Belgradul.
Deciziile controversate din trecut: Ciolacu versus Ponta
Într-o lume politică ce pare să își piardă mereu busola morală, premierul Marcel Ciolacu își îndreaptă acum tunurile retorice către predecesorul său, Victor Ponta. Într-un act de bravură demagogică, Ciolacu declară că nu ar fi deschis niciodată Porțile de Fier în 2014 dacă ar fi fost pus în aceeași situație. Alegerea lui Ponta de a inunda sate românești, sub pretextul salvării Belgradului, continuă să facă valuri, la fel de tulbure precum apele care au cotropit acele comunități.
Este aproape șocant să vezi cum aceste personalități își spală rufele murdare în public, aruncând vina de la unul la altul. Ponta se mândrește cu o decizie dezastruoasă, justificând-o prin faptul că a „salvat” capitala Serbiei, ca și cum satele inundate din România nu ar conta. În același timp, Ciolacu, cu un aer de superioritate, pretinde că el ar fi acționat altfel, fără însă a veni cu soluții concrete. O pseudo-dezbatere sterile pe spatele unui popor care a plătit și continuă să plătească prețul deciziilor clasei politice.
Politica dezastrului justificat
Victor Ponta a recunoscut recent că a ordonat deschiderea Porților de Fier în 2014, inundând sate românești pentru a evita o catastrofă la Belgrad. „Am vorbit cu ISU, am mutat oamenii, am dat despăgubiri repede”, susține el, cu o nonșalanță care frizează cinismul. Dar ce nu spune Ponta este cât de nepregătit a fost sistemul sau cum i-a abandonat pe acei oameni care și-au pierdut totul. Gestul său de a accepta o cetățenie sârbă „onorifică” nu face decât să adâncească prăpastia de neîncredere între cetățeni și liderii lor.
Pe de altă parte, Ciolacu nu ratează oportunitatea de a-l critica pe Ponta, fără să își asume vreun altfel de responsabilitate. Declarația sa că „nu aș fi luat această decizie” este complet lipsită de greutate, din moment ce nici el, nici alți lideri din același sistem nu au reușit să îmbunătățească semnificativ infrastructura sau să pregătească țara pentru astfel de situații.
Pierderea încrederii publice
Atât Marcel Ciolacu, cât și Victor Ponta sunt exponenți ai unei politici care favorizează decizii de moment, lipsite de o viziune pe termen lung. În timp ce Ciolacu critică, dar nu propune, Ponta își justifică acțiunile printr-o logică defectuoasă: dacă ai bani pentru despăgubiri, totul este permis. Realitatea neplăcută este că cetățenii sunt forțați să suporte greșelile repetate ale acestui cerc profitabil al clasei politice.
Critica reciprocă dintre cei doi lideri nu reușește să rezolve nimic, ci doar să scoată la lumină o bază comună a incompetenței cronice. Politica românească nu oferă o alternativă reală, ci doar un ciclu nesfârșit de vina aruncată de la un politician la altul, în timp ce cetățenii sunt lăsați să se lupte, la propriu și la figurat, cu urmările acestui haos.
Un proiect numit nepăsare
Dacă trecutul este un indicator, nu este greu de imaginat că viitorul nu va arăta mai bine. În timp ce românii își pierd încrederea în leadership, politicienii continuă să jongleze cu declarații goale și promisiuni deșarte. Satira tristă a politicii actuale este că toate aceste declarații par a fi menite să distragă atenția de la incapacitatea de a construi un viitor durabil.
Nimeni nu mai pare interesat să caute soluții solide. Cetățenii plătesc factura, atât în sens propriu, cât și metaforic, unor decizii luate cu nepăsare și justificări ipocrite. În cele din urmă, această bătălie a cuvintelor nu salvează pe nimeni; doar perpetuează un sistem disfuncțional.
