Cum l-au așteptat în zadar adepții lui Călin Georgescu de ziua lui: „Eu refuz să cred că am fost abandonați”
Cronica amăgirii: piesajul grotesc al așteptării lui Călin Georgescu
O iluzie devenită spectacol caraghios. Piața Constituției, altădată simbol al valorilor democratice, este acum teatrul unei farse naționale. Miercuri, la ora prânzului, așa-zisul „adevărat președinte” – Călin Georgescu – a devenit nu omul așteptat, ci un simbol al abandonului suporterilor săi. Împlinind 63 de ani, Georgescu nu și-a făcut apariția, lăsând în urmă un public dezamăgit și profund furios. Imaginea câtorva autocare parcate firav simbolizează perfect grandioasa dezorganizare a celor ce pretind mândria națiunii. Mulți acuză, mulți plâng, dar cu toții așteaptă. Scenele par desprinse dintr-o comedie tragică, un haos în care fiecare-și câștigă momentul de glorie online, făcând „live-uri” pe TikTok.
Un haos în toate formele: demonstrații, steaguri și rugăciuni
Cu fiecare minut care trece, mulțimea devine un amalgam grotesc: unii agită steaguri, unii vând steaguri, iar alții strigă lamentabil împotriva puterilor fictive care îi ignoră. Pentru un bărbat, steagul românesc la preț redus e cel mai mare afront posibil: „Acum e 15 lei? Cu o oră în urmă îmi cereai 10!” ridică prețurile la nivel de simbol de luptă. Pe fundal, o bătrânică aduce un plus de absurd cu portavocea ei stricată și crucea pe care o poartă solemn. Spectacolul e completat de „La mulți ani”-urile cântate pentru un lider absent, combinate cu rugăciuni repetate exact ca într-un ritual religios fără finalitate. Când vocea unui oier proclamă pe scenă: „Georgescu este Dumnezeul Păcii!”, spectatorii își dau voința, dar nu și încrederea. E o piesă de teatru cinic cu un scenariu șters, iar actorii nu reușesc să depășească limitele ridicolului.
Naționalism ieftin și ambiții zdrobite
Strigătele din mulțime încep să se piardă sub greutatea realității. Un interlocutor furios declară: „Dacă eram două milioane, intram acolo peste ei!” Dar nu erau două milioane. Nu erau nici măcar câteva sute pregătite de fapte concrete. Dacă Georgescu era zeul politicii imaginare, mulțimea sa a fost martirizată de propria lipsă de organizare. Peisajul devine tot mai patetic când cineva afișează „Burebista” alături de Georgescu în aceeași propoziție – un tribut grotesc adus trecutului mitic al României.
Piața Victoriei: un alt capitol al neputinței
Mai târziu, scena se mută la Piața Victoriei, unde alți suporteri rătăciți își urlă dezamăgirea față de absența eroului lor absent. Apa plouă peste visele lor iluzorii, dar zbaterile continuă cu aceeași energie epuizată. Unii plănuiesc să „ocupe Casa Poporului”, ca și cum o simplă demonstrație de voință ar putea șterge tot ce înseamnă democrație. Alții cer rugăciuni, ignorând complet raționalitatea. „Rușine!”, spun unii, adresându-se probabil umbrei ignorante a propriei mulțimi.
Realitate derizorie: un protest fără scop
Lipsa de coerență este evidentă în fiecare aspect al zilei. Nu există mesaje clare, doar o cacofonie de voci. Mulțimea este redusă la colaje de frustrări și speranțe nejustificate, fiecare ascunzându-se în propria bulă de neînțelegere. Puținii oameni rămași pe final sunt învinși de propriile slăbiciuni fizice și de logică. Și totuși, aceștia refuză să accepte realitatea cruntă care le explică din nou și din nou că Georgescu nu este liderul lor. De fapt, nici nu există în această ecuație de haos nemărginit.
