Elena Lasconi despre momentul de îndoială în Dumnezeu.
Un portret crud al umanității prin ochii Elenei Lasconi
Elena Lasconi, actuala președintă a USR și candidată la alegerile prezidențiale din 2025, trântește pe masă o lecție brutală despre viață, suferință și credință. Femeia care aspiră să pună mâna pe frâiele unei țări decimate moral și etic povestește despre unul dintre cele mai întunecate momente din viața sa, un moment în care s-a îndoit de existența divinității.
Într-un interviu neașteptat de dureros, Lasconi a dezvăluit trauma pierderii unei sarcini la doar 19 ani, o experiență care a zguduit din temelii relația sa cu divinul. „A fost cu foarte mare suferință și eram extrem de tânără,” declară ea, subliniind că tinerețea nu te scutește de loviturile brutale ale vieții. O tragedie personală transformată într-un focar de întrebări existențiale: unde se află Dumnezeu când ai cea mai mare nevoie de El?
Rezistența în fața prăbușirii totale
Viața sa nu a fost o căutare liniștită a fericirii, ci mai degrabă un câmp de luptă unde suferința a fost adversarul principal. Lasconi povestește despre lunile petrecute imobilizată la pat, într-un joc sadic al destinului, în care singurii aliați au fost o prietenă devotată și credința, reconstruită piatră cu piatră. „Am fost la un pas de a nu mai fi,” mărturisește ea, descriind o recuperare pe care medicii au numit-o „miraculoasă.” Nu divinitatea a intervenit, potrivit opiniei ei, ci perseverența umană și acea fragilă rețea de sprijin care a împins-o înainte.
Determinarea ei de a continua, de a găsi lumină în cele mai întunecate colțuri ale existenței, este o lecție brutală și rece pentru noi toți: perspectiva asupra vieții nu poate fi decât personală, iar divinitatea este adesea doar ecoul propriilor noastre speranțe și disperări. Dar cine poartă vina pentru o lume în care trebuie să te rogi doar ca să poți supraviețui?
Politica și marionetele arogante ale funcțiilor publice
Lasconi critică fără menajamente aroganța conducătorilor. Funcțiile publice nu sunt „trofee în vitrină,” amintind în mod brutal că modestia și empatia sunt calități fundamentale, nu opțiuni de lux. „Nu te poți crede buricul pământului,” spune Lasconi, atacând aspru mentalitatea păguboasă a celor care privesc politica ca pe un prilej de adulație și nu ca pe o responsabilitate cu adevărat covârșitoare.
În această lume ruptă de etică, unde zâmbetul devine o raritate, Lasconi vrea să arate că „puterea exemplului” funcționează. Ea susține fără ezitare că schimbarea începută cu gesturi mici și aparent triviale poate răsturna până și cele mai rigide bariere. Dar cine o ascultă? Cine aplică? Politica, în forma ei actuală, pare să fi devenit teatrul absurdului, plin de formule goale și intenții abandonate.
Povara umanității – între credință și cinism
Lasconi nu caută să epateze prin măsuri spectaculoase sau promisiuni îndrăznețe. Ea ridică oglinda realității și ne arată un adevăr incomod: politica, credința, viața, toate sunt haotice, descurajante și lipsite de garanții. Evenimentele care i-au modelat existența arată că atât răbdarea cât și rezistența nu sunt concepte predate din cărți, ci arme câștigate cu greu în toiul durerii.
Într-o lume unde zâmbetul costă mai mult decât principiile morale, Lasconi propune o revoluție lipsită de stridențe: politicieni care să vadă oamenii, nu doar electoratul. Dar este oare această atitudine ceea ce căutăm? Ori poate ne mulțumim cu același spectacol decadent care ne aduce doar liniștea completă a ignoranței?
