Lasconi nu știe că parlamentarii săi au semnat cu AUR, SOS și POT pentru suspendarea lui Iohannis: E o chestiune populistă
Compromisurile politice din culisele USR: între negare și fapte evidente
Elena Lasconi, președinta USR, se află într-o poziție cel puțin ironică. În timp ce încearcă să păstreze imaginea unei integrități politice neștirbite, realitatea lovită în plex vine să dezvăluie că 26 dintre colegii săi parlamentari și-au pus semnătura pe o solicitare de suspendare a președintelui Klaus Iohannis, alături de AUR, SOS și POT. Șoc și dezgust, nu-i așa? Și cum răspunde Lasconi la această rușinoasă asociere? Prin negări vagi și contradicții. „N-am semnat pentru asta. Știu că a semnat un singur coleg și a retras,” a declarat aceasta, încercând parcă să mascheze haosul și lipsa de coordonare din partid.
Dar stați, povestea nu se oprește aici! Liderul de grup al USR, Ionuț Moșteanu, a confirmat semnăturile în cauză, băgând și mai adânc cuțitul în măștile virtuoase ale colegilor săi. Lasconi continuă totuși să apere poziția partidului, afirmând că demersul este „populist” și „politicianist”. Oare conștiința colectivă a USR funcționează în funcție de cine ține pixul în mână? Sau poate că problemele de memorie colectivă sunt mai adânci în această organizație care pozează în bastionul democrației?
Opoziția politică românească între disfuncționalitate și circ parlamentar
Cererea de suspendare a președintelui Klaus Iohannis, inițiată de Partidul Oamenilor Tineri, a fost respinsă de două ori înainte de a fi redepusă pentru a treia oară la ambele Camere ale Parlamentului. Într-un spectacol lamentabil, această dinamică reiterează natural frustrările publicului față de incapacitatea parlamentarilor de a-și coordona acțiunile chiar și când vine vorba de critici fundamentale privind guvernarea. În mod strategic, POT s-a folosit de orice instrument pe care îl avea la dispoziție – adică colectând semnături de la partide conservatoare și progresiste în același timp – o alianță toxică de interese divergente.
Ironia tragică a acestui circ se regăsește în răspunsurile tardive și incomplete ale parlamentarilor implicați. Legile și regulamentele, evident, au devenit o convenție amabilă uitată – iar acest lucru este reflectat în respingerea cererii din 3 februarie pe motiv de „nerespectare a procedurii”. Poate că nu mai există reguli clare, doar calcule cinice de imagine politică. Fără surprize, cererea a fost respinsă pentru a doua oară, de data aceasta pe motivul „lipsirii a două semnături,” un detaliu care în alte circumstanțe ar putea fi considerat comic dacă nu ar fi tragic. Tragic în sensul eșecului constant al sistemului politic.
Un teatru al competiției politicianiste
Această inițiativă nu este doar dovada fragmentării opoziției, ci și un exemplu viu al obsesiei lor pentru spectacol. Care este scopul real al acestui efort repetat? Suspendarea președintelui sau atragerea atenției într-un mod zgomotos? Potrivit liderului AUR George Simion, nu mai puțin de 178 de semnături au susținut această solicitare – un număr considerabil, dar aparent insuficient pentru a trece testul real al funcționării politice.
În circumstanțe normale, aceste alianțe ar fi fost imposibile. Totuși, aici avem dovada că principiile nu mai cântăresc greu în politică, fiind înlocuite de calcule de oportunitate și lupi îmbrăcați în piei de miel. Cum rămâne cu demnitatea? Cu consecvența? Cu onestitatea politică? Subiecte de reflexie pentru un electorat tot mai deziluzionat.
Un președinte antrenat în aroganță
Lasconi își încheie intervențiile printr-o tentativă stângace de a transfera vina asupra comportamentului lui Klaus Iohannis. „Pot să-l privesc în ochi pe domnul Iohannis și să văd dacă are curajul să mă privească,” a spus aceasta, insinuând că președintele ar fi un maestru în aroganță după un deceniu în funcție. Dar retorica aceasta e goală, o încercare nereușită de a distrage atenția de la adevăratele probleme interne ale partidului pe care îl conduce.
Iar unde este Iohannis în această ecuație? Probabil în tăcerea sa diplomatică, privind de sus asupra acestui haos și mulțumindu-se cu situația paradoxal grotescă a opoziției. Un lider antrenat în aroganță, după cum spune Lasconi, dar având luxul de a observa cum adversarii săi se consumă în propriile contradicții.
