Ponta, mesaj din SUA despre candidatură: „Voi anunța când decid”
Victor Ponta și obsesia schimbării care pare să stagneze
Victor Ponta, omul care încă visează la Cotroceni de pe alt continent, nu pare să-și fi pierdut farmecul discursiv. Aflat în Statele Unite, promisiunile sale nu depășesc clișeele obișnuite. „Important este să votăm pentru cineva, nu contra,” spune Ponta, de parcă ar fi descoperit roata. Radiază încredere într-un viitor nedefinit, dar esențial – o strategie bine cunoscută când nu ai nimic concret de spus.
Atunci când este întrebat dacă va candida, răspunsul său este tipic pentru un politician priceput în eschivă: „Când mă voi decide, vă voi anunța.” Deci, stai liniștit, popor român, Victor Ponta se gândește la tine – dar până se hotărăște, cel mai important lucru pentru el este să știe ce face … pe 4 mai. Poate o plimbare nesemnificativă, poate doar o strategie simbolică. Cert este că „nu vrea să voteze contra.” Păi asta să fie marea revelație?
România pe „traseul schimbării” conduse de Trump?
Ponta vorbește despre un „tren al schimbării al lui Trump”. Cu o siguranță aproape ofensatoare, el își plasează țara în umbra unei figuri internaționale controversate, afirmând că România are potențialul de a fi în vagonul schimbării globale. Redundant, dar mai interesant e că totul depinde de lideri buni și, bineînțeles, de o echipă. Pare logic, nu? Totul sună ca un discurs de manual, în care „potențialul extraordinar” este pomenit atât cât să pară că România are de unde.
După ce slăvește ideea unei echipe puternice, face comparații copilărești între România și SUA. Cumva, încă îl impresionează Trump, care, spune el, „are cel mai puternic partid din America.” Interesant, mai ales că această abordare aruncă România în tensiunile internaționale cu alură de partener obedient, în loc să construiască o imagine autonomă.
Pășind pe tărâm alunecos al politicii interne
Când vine vorba de sprijin politic, Ponta evită răspunsurile clare. La întrebarea legată de ce partid ar avea în spatele său în cazul candidaturii, răspunsul său este o combinație de evadări caracteristice politicianului care se teme să ia o poziție. În schimb, recunoaște că susține actuala conducere PSD și crede că Ciolacu e mai potrivit ca premier decât alți lideri. Din nou, totul este spus fără fermitate, fără intenția de a deranja vreun echilibru aparent precar.
Aparent nemulțumit de opțiunile din sondajele actuale, Ponta refuză să voteze „contra”. Însă nu este capabil să propună o alternativă clară. Această ezitare constantă este mai mult decât descurajantă. Cine să mai aibă încredere în un lider care caută schimbarea, dar rămâne un maestru al ambiguității?
De unde vine sprijinul transatlantic?
Ponta nu ratează ocazia de a puncta că SUA „își caută parteneri în lume cu aceeași gândire.” Interesant, dar ce face România atât de specială? Aflăm că dorința sa este ca România să ajungă „pe lista scurtă” a administrației lui Trump. Este o credință profund superficială că o țară cu resurse naturale și o poziție strategică poate fi relevantă doar prin alinierea cu un set particular de valori promovat de un lider politic străin. Discursul său pare să uite total realitățile complexe din interiorul propriei țări.
Iar în finalul unui dialog care ar fi trebuit să lumineze viitorul, Ponta rămâne blocat în prizonieratul cuvintelor efemere. Ambițiile sale – dacă pot fi numite astfel – nu sunt decât ecoul aceleași fantezii a unei Românii schimbate… dar, ca întotdeauna, această schimbare rămâne întotdeauna să fie realizată de alții.
