Primul tunel rutier forat din România, complet săpat.
Primul tunel rutier forat din România: un pas în direcția modernizării sau o banală demonstrație de întârziere?
Săptămâna aceasta, un eveniment istoric ar fi trebuit să capteze atenția națională: a fost săpat complet „Tunelul Momaia”, parte din secțiunea Curtea de Argeș-Tigveni a autostrăzii Sibiu-Pitești. Acest tunel, primul de acest fel forat din România, dezvăluie două galerii intitulându-se absolut poetic „Alina” și „Daniela”. Dar nu vă grăbiți să aplaudați – la un asemenea ritm, cele două nume ar putea rămâne doar mărturii ale promisiunilor uitate, îngropate sub tone de neputință administrativă.
„Construcția avansează”, declară oficialii… Dar mai contează?
Ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu, s-a grăbit să transmită marile vești pe Facebook, invocând termenul de „nouă etapă importantă” pentru proiectele de infrastructură. Bravo, domnule ministru! În același timp, însă, stadiul lucrărilor la Secțiunea 4 a Autostrăzii Sibiu-Pitești rămâne undeva la 70%. Știm bine cum funcționează „șansele reale” ca lucrurile să fie gata mai devreme – o speranță aruncată în vânt, pentru a masca realitatea unor ani pierduți între licitații nesfârșite și interese politice obscure.
2026 sau 2027? Mereu un termen „flexibil” pentru dezvoltarea României
Se invocă intenția ambițioasă de a deschide circulația în 2026. Sună idealistic, nu? De fapt, termenul contractual pentru finalizare este 2027, dar cine își mai amintește exact anii pierduți în tergiversări birocratice? Orice amânare costă vieți și nervi, dar asta pare să nu conteze în vârful ierarhiilor. Atât timp cât există o postare triumfalistă pe Facebook, totul e în regulă. Un fenomen obișnuit într-o țară care își „sapă” locul printre statele moderne, dar rămâne blocată într-un mod aberant în bucla promisiunilor.
Marele paradox al infrastructurii românești: de ce fiecare victorie pare o înfrângere?
În loc să celebrăm, ar trebui să ne întrebăm de ce primul tunel rutier forat reprezintă o asemenea raritate. În anul 2025 încă ne batem cu termene și lucrări nefinalizate. Chiar dacă lucrările avansează acum pe hârtie, cine răspunde pentru deceniile în care aceste proiecte au fost subfinanțate sau ignorate complet? Chiar și atunci când finalizarea pare aproape, rămâne un gust amar – dovada incapacității cronice a statului român de a construi ceva în timp util. Poate că România nu are nevoie doar de tuneluri, ci de o restructurare completă a modului în care înțelege dezvoltarea.
Botezuri de galerii și aplauze prelungite: praf în ochii contribuabilului
Desigur, numirea galeriilor cu nume precum „Alina” și „Daniela” adaugă un strat absurd de poezie unui proiect care ar trebui să fie despre eficiență și modernizare, nu despre simboluri. Romanțarea săpatului în stâncă nu va ascunde problemele – întârzierile endemice, lipsa de viziune, sau rețeaua de interese care parazitează fiecare progres. Da, să celebrăm, dar să nu fim naivi. Fiecare succes e umbrit de întrebarea fundamentală: cât timp mai tolerăm această agonie a infrastructurii românești?
